Cu sfânta jărghie peste păcătoasele buci. Despre mardeală și educație

Când eram copil primeam mardeală de-mi săreau mucii. Varga și cureaua erau ca un fel de arhangheli ai dreptății care pogorau aproape în fiecare zi peste jiugleiele mele zgârâiate și bucile mele neastâmpărate. Acest ritual sacru de mardeală îl acceptam cu smerenie și nici nu crâcneam. Dacă am călcat pe bec și am umblat cu caloșii pe dos, așa-mi trebuia!

Am luat nota 2 la matematică? Mardeală.

M-am oprit pe șes să fugăresc rațele oamenilor și am ajuns acasă cu o oră mai târziu? Mardeală! Bine că înainte de a mânca bătaie mâncasem pe șes vreo trei ouă. De burduhoase ce erau rațele celea nu puteau alerga repede, așa că atunci când întorceau clanțul și vedeau cum vine spre ele o matahală cu brațele desfăcute, gâțele despletite și strigând în gura mare „u-tiu-tiu-tiu-tiu” se speriau, o rupeau la fugă și, măcăind isteric, li se șuiau ouăle de sub coadă și le prăpădeau prin iarba plină cu găinaț. Adunam trei ouă, le decojeam încetișor, atâta cât să treacă albușul prin găurica făcută și le gâlgâiam pe rând, așa călduțe-călduțe proaspăt ieșite din curul raței (sau de unde ele acolo ies…). După ce mă ghiftuiam cu ouă, acasă mă aștepta desertul: vărguța de vișin.

Când vreo babă zgârșioabă i se jăluia maică-mii că i-am speriat rațele și i-am îndopat ouăle împrăștiate pe șes, mardeală!

Am pierdut basca cu bumbuncic? Mardeală, bre! Era o bască adusă din Latvia și așa frumusețe nu avea niciun octombrel din toată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească! Asta mam-mea așa mi-a spus, deși eu consideram că era o bască ca toate băștile: urâtă și încă și cu bumbuncic.

M-a prins în clasa a 7-a citind Guy de Maupassant? Mardeaală, cartea ruptă și aruncată în sobă! Slava domnului că nu ardea focul și am scos-o din cenușă pe bucățele, plângând cu lacrimi mari de crocodil, pentru că i-a rupt frumoasele coperte portocalii.

M-a prins în clasa 6-a citind Decameronul? Pffff, fată hăăăi, da nu-i prea degrabă?! Tu ce, cu totul sau ce???!!! Un decameron în cap, stele verzi și, desigur, mardealăăăăă!

I-a transmis o cotoroanță că după lecții m-a văzut cu un flăcău care îmi căra cimodanul greu, plin cu cărți? Mardeeeală! Și moraaaală! Atunci cred că am primit și prima lecție despre curvărie, că aș putea să intru în gura lumii și că din „curva satului” n-o să ies. Mardeala am acceptat-o, dar a doua zi am schimbat traseul. Cu tot cu flăcăul care îmi căra cimodanul bucșât cu cărți. Pentru că nu mai puteam citi acasă, căram Decameronul cu mine la școală.

Noi primeam mardeala aproape în fiecare zi. Veneam de la școală, arătam agenda, mâncam mardeală și știam că până a doua zi am scăpat de grija și frica bătăii.

Erau însă și zile fără flocăială, fără o curea peste buci ori o jărghie pe schinare. Tare greu mai treceau zilele acelea, pentru că știam că nu putea fi chiar așa perfect încât să nu iau măcar o lichită după ureche. Și… așteptam.

În general eu am fost un copil tare cuminte, dar luam mardeală pentru fiecare fleac. Pentru că așa trebuia. Așa se educa pe atunci. Cu varga. Cu cureaua. Cu „dumnezăul mă-tii”. Acum 30 de ani bătaia era considerată un stil de educație, respectiv, era ceva absolut normal ca părinții să-și bată copiii. Altfel spus, să le ”bage mințile-n cap”.  Să le corecteze gândirea și comportamentul.

Ne băteau dacă nu învățam.

Ne băteau dacă prăpădeam basca.

Ne băteau dacă îi contraziceam pe profesori sau părinți.

Ne băteau pentru a nu ajunge curve.

Ne băteau ca să nu fumăm.

Ne băteau ca să nu bem.

Ne băteau pentru note slabe.

Ne băteau dacă vorbeam.

Ne băteau dacă tăceam.

Ne băteau chiar și profesorii. Li se permitea, așa că…O riglă peste mână. Un arătător în moalele capului. O flocăială ușurică.

Toți părinții care visau la un viitor frumos pentru copilul lor, care voiau să „îl scoată din sat”, „să îl scoată în lume”, trebuia să-l educe corespunzător. Cu bătaia. Pentru că bătaia era moștenită genetic. Din generație în generație.

Primeam bătaie și tăceam, pentru că ni s-a spus că bătaia era calea spre o viață fericită. Doar prin bătaie un copil putea ajunge om mare.

„Te-am bătut ca să fac om din tine”. Chiar și acum, unii din acei părinți consideră că doar datorită acelui stil de educație copilul lor a reușit în viață. Că dacă nu-l băteau ar fi ajuns un boschetar, o curvă, un nimeni.  

Și îmi amintesc că într-o zi, când aveam curul vânăt după o bătaie cu cureaua și nu mă puteam așeza pe scaun, mi-am jurat că dacă o să am vreodată copii n-o să-i bat niciodată.

Din ziua în care mi-am promis asta și până în ziua când copchilul meu a venit acasă cu un doi în agendă au trecut mulți ani și promisiunea dată mie… a fost uitată. În ziua aceea copchilul a primit o palmă la buci. Următoarele note de doi din agendele copchiilor le-am văzut când aveam o curea în mână. Și cureaua ceea s-a lipit mai întâi de buca unui copil, apoi de bucuța celuilalt copil. Probabil pe mine m-a durut mai mult decât pe ei, pentru că am plâns. Mult.

M-am speriat. Am răscolit internetul. Citisem ceva despre „numără până la 10 când simți că vrei să țipi și să lovești în copil”. Când mă enervam, număram. Parcă a ajutat, dar era greu de controlat furia, pentru că:

Nimeni nu m-a învățat cum să fiu o mamă bună și cu mintea limpede. Habar nu aveam cum să mă țin în golgoci atunci când simțeam cum mi se urcă manca în chept, îmi iese foc prin urechi și bulcuci pe limbă. Aveam doi copchii cu motoraș la fund și care se deplasau cu viteză reactivă distrugând tot în calea lor și testând tot ce se poate de ros, gustat, mirosit, pictat, dezasamblat, aruncat, stricat, etc. Doi copchii cu care trebuia de făcut lecțiile! Seară de seară! Ba le era a pișa, ba sete, ba foame, ba doare capul! În casă era de spălat, de călcat, de făcut mâncare, de împletit gâțe, de despletit gâțe, de încleiat arici din plastilină sau pinguini din patlajică vânătă. De alergat prin spitale ba cu un copil, ba cu altul. De boșit și de însurit pe sub ușile secțiilor de reanimare. De trecut prin chinul intervențiilor chirurgicale. De câte două ori cu fiecare din copii. Și trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap și să mă culc noaptea târziu. Eram un zombi care reacționa la cuvântul „mama”.

Mai mult, ceea ce vedeam în oglindă era strașnic, pentru că eu știam că-s frumoasă, dar momâea ceea care mă privea din oglindă era ciufulită, cu părul nevopsit, cu sprâncenele ca la Brejnev și cu pungi sub ochi.

Și am simțit cum pluta se desprinde încetișor și se duce. Tiu-tiuuu! Bonjur maman!

Am simțit cum „belka” stă în vârful capului și cheamă și alte belci să organizeze un festival al belcilor nebune în capul meu, iar gândacii scăpărau chibriturile și încercau să dea foc la paiele din capul meu.

Am apelat la psiholog. Pfffff. Du-te, breeeee, de-aici! 150 de lei ședința pe vremea aceea era o aveeeere! Vizita la un psiholog ar fi fost un fel de moft, un lux pe care nu mi-l permiteam. Soțul meu avea mai multe joburi pentru a ne putea crește urecheții și uneori dormea doar câte o oră pe noapte. Arăta și el ca Dracula. Veșnic nedormit și cu ochii roșii.

Era clar că stilul educațional primit în copilărie m-a ajuns din urmă. Mă bântuia. Și luptam singură cu mine, doar că era o luptă taaare neegală. Copilul maltratat care mai trăia încă în subconștientul meu voia să iasă afară, la suprafață, și să le dea mardeală celor doi urecheți care refuzau să învețe tăblița înmulțirii, dumnecatoru mami lor de urecheți!

Și atunci am luat singura și cea mai bună decizie. Am apelat la ajutorul copiilor. I-am rugat ca atunci când țip ori caut ceva cu care să le dârdâi bucile …să mă oprească. Și știți, spre surprinderea mea, copiii m-au reeducat.

Când vedeau că mă încrunt și mă pregătesc să blagoslovesc vreo temă pentru acasă care nu intra în capul lor îmi și ziceau: „mama, numai nu țipa la noi. Ai spus că nu o să mai țipi…”. Și muțeam. Tare greu era, pentru că mă înăbușeau cuvintele nespuse și blocate în gât.

Uneori numai intrau în casă și în timp ce azvârleau o sandală într-o parte și alta în altă parte strigau: „numai nu ne bate”. Uoooof, palalelipipedul mamei lor! Și deam știam că ori au făcut vreo nebunie, ori au luat vreo notă spurcată. Bodogăneam mărunțel, apoi mai mășcat și iar treceam la mărunțel. Mă mâncau palmele de doamne ferește! Le băgam în buzunare, dar le mai scăpătam pe după ceafa lor. Începuseră chiar să facă mișto de mine. Veneau acasă cu mutrele pe dos și buzele zburligate dându-mi parcă de înțeles că în agendă iar a apărut o notă apocaliptică. Le plăcea să urmărească reacția mea: ochii beliți și dați peste cap, buzele țuguiate și pregătite să sâsâie. Atunci izbucneau în râs, bucuroși că le-a reușit farsa! Fără să aibă diplome și abilități de psiholog, copchii mei m-au ajutat să depășesc acele apucături și să nu devin o mamă agresivă.

Și mi-a trecut. Și nu i-am mai lovit niciodată.

Acum discutăm des despre cum m-au reeducat și facem glume deocheate.

Știți… nu toate femeile au la cine apela după ajutor atunci când simt că „îs duși toți de-acasă” și li s-a desprins pluta. Ce vreau eu să zic e… dacă vedeți că o mamă se poartă un pic straniu, ajutați-o. Nu săriți cu „prostalancă”, „oaie”, „femeie conceanaia” ori „debilă”. Da poate ea-i o mamă tare faină, doar că taman atunci gândacii din capul ei dau foc la paie.

Păi… focul acela trebuie stins. Încetișor.

Gândacii trebuie fugăriți. Cu ghinișorul.

Și totul o să fie bine.

20 de gânduri despre „Cu sfânta jărghie peste păcătoasele buci. Despre mardeală și educație

Adăugă-le pe ale tale

  1. Doamne, nu stiu cine a rîs dar eu am plins citind…ma regăsesc parțial din pacate, si ai dreptate…nimeni nu m-a învățat să fiu o mama buna si sa-mi tin in frîu nervii…Nu mi-am mai lovit copilul de mai mult de un an si nici nu mai vreau, ma chinuie gîndurile zi si noapte…chiar crezi ca e posibil sa repari o relație mama-copil daca ne dam silința?

    Apreciază

  2. Parcă e scris despre mine… coincide tot. Primeam bătaie de la mama pentru tot și pentru nimic, așa… ca să fie… în avans. Am jurat că nu-mi voi bate copilul niciodată și cu excepția a 2-3 ori (pe care nu mi le voi putea ierta cred că niciodată), m-am ținut de cuvânt. Dar cu părere de rău nu mă pot reține să nu țip ca o apucată… Așa că mai am de lucru până mă voi reeduca)

    Apreciază

    1. Am rîs, am plîns……m-am dus cu gândul în copilărie și parcă e scris despre mine……m-am regăsit în multe situații.
      Da cum fără mardeală?…..era parcă ceva normal atunci.
      Dă Doamne răbdare nouă tuturor, să putem educa copiii fără bătaie.

      Apreciază

  3. Un articol extraordinar! M-am regasit in toate trei parti, cu toate ca inainte de a avea copii, imi juram ca nu voi pune mina pe ei. Dar din pacate in momentul cel de furie, parca iti ia cineva mintile si ai negru in ochi. Am lucrat mult singura cu mine, ma mustra constiinta pentru orice palma si plingeam noptile ca l-am facut sa il doara. Si e foarte important si de ajutor sa cunosti astfel de povesti, ca sa stii ca nu ai fost si nu esti singura asa. Citind, te vezi parca dintr-o parte si constientizezi toata situatia, pentru a o schimba spre bine. Bravo, Tarancuta vesela, ai un talent de la Dumnezeu.

    Apreciază

  4. Super articol. As spune ca nu e un articol ci o fila din viata. Si eu m-am regasit in cele relatate. Am gemanari si ambii bunisori. Eu fiind un copil cuminte si linistit credam ca am sa fiu o mama ideala si cumpatata, speram ca macar unul sa fie cuminte ca mine, dar.. Am trecut prin multe si am depasit tutusi perioadele de criza. Acum comunicam ca oameni maturi la varsta de 10 ani. Rabdare, intelepciune, bafta si succese tuturor mamelor.

    Apreciază

  5. Î-mi plac mai mult articolele vesele, la ăsta am plîns, am plîns mult. Sunt și eu un copil al acelui regim, unde educația se făcea cu varga.
    Să știi, pe mine tot mă ajută număratul pînă la 10.

    Apreciază

  6. Mulțumesc.Articolul asta e exact la tanc… e 2 noaptea si nu pot dormi de la remuscarile care ma frământă…
    Am plâns pînă și plâng și după articol..
    Eu nu prea ma pot plânge că am fost bătută, doar vreo 2 palmute, vărguțe și o dată ne bătut mama cu prosopul când ne certam urât cu sora și am disperat o … dar tot am crescut cu violență in familie, vedeam aproape zilnic cum tata imi bătea mama și asta m-a marcat profund… am descoperit asta peste ani când copiii au început să apese pe unele butoane, când problemele și supraoboseala ma depășesc și mă fac să o iau razna… trezind in mine un monstru violent…
    Nici mie nu mi vine sa cred ca am putut sa ridic mîna la copiii mei…sensul vieții mele…cea mai mare comoară pe care o am.. cei mai scumpi.
    Ma urăsc adesea pentru că nu reusesc sa fiu o mamă mai bună pentru copiii mei… ma omoară sentimentul de vinovăție și totuși se mai întâmplă să i pedepsesc… cei mai mari au crescut și deja pot maxim sa urlu sau sa i mai ciupesc sau sa i iau de urechi… mai mult le tin predici…
    Dar mezina e la vârsta tantrumurilor și mă scoate din minți… ma tin in mâini cat pot de mult dar când înclină la ea și urla și se tavaleste pe jos ca o nebună…ceva greu de redat… răbdarea mea se epuizează și nu mi mai respect propriile promisiuni. Si nu mai funcționează nimic din tot ce citesc in cărțile de parenting… si poate ar fi mai usor dacă sotul m-ar opri, dar el din contra el cel care fiind educat cu cablul ma instiga la bătaie… ca daca nu ma asculta să i pocnesc și tot asa..inutil să mă jalui pe ceva… mai rău fac…
    Azi într-o isterie de a mezinei a luat o varguta și a lipit-o… si da.. imediat a încetat urletele și tavaleala… dar ma gândeam ce simte sufletelul ei de nici 2 ani ca cei care trebuie să o ocrotească și iubească cel mai mult o bat și o dreseaza…
    Nu doar o dată m-am prins pe ideea ca noi nu stim sa iubim…necondiționat… sa iubim copilul asa cum e… sa nu ne mai gândim că ceilalți vor zice ca sunt needucati… ca fricile și propriile frustrări sunt mai puternice decât dragostea față de ei. Si desi ne am da viață pentru ei… tot noi le distrugem copilăria.. le tăiem aripile… e atât de trist… Nu stiu cum să ies din acest cerc vicios…
    Cărțile și seminarele ma ajuta pe termen scurt..pînă la prima criză… iar sotul in genere le consideră prostii :(( chiar nu stiu ce e de făcut … uneori chiar deseori cred ca le ar fi mai bine fără noi :(((

    Apreciază

  7. Am avut norocul de cea mai minunata mama, era medic si scrisese un articol despre bataie, in care spunea ca niciun copil nu se educa cu biciul, ca nu e animal. Copii se educa cu blandete. Nu am luat niciodata vreo palma si nici eu la randul meu nu mi-am batut copiii, desi am 3…pedepsele functioneaza mult mai bine, bataia nu stie pentru ce o ia cand e mic. Citesc mai sus la o mamica ca isi mai bat puiul de 2 ani…nu e posibil, este un sufletel care nu intelege unde a gresit.

    Apreciază

Hai, scrie, nu te rușâna!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: