Șaravarii plini și lansatorul de rachete defect

Nimic nu prevestea nenorocirea. Soarele lumina frumos, câinele își lingea cu poftă, la umbră, cataligele obosite după o noapte de puiță, iar Lenuța se plimba pe sub cei 4 pruni din capătul livezii de meri și îndopa prune goldane coapte și mălăiețe.

S-a dilicățât cu sportivnicii cei albaștri cu două dungi albe pe lateral cu o inscripție ADIDAS pe cracul stâng și cu un șiret alb, lunecos, cu care lega pantalonașii strâns, mai sus de talie. Custiumașul „sportiv” nu era nici original și nici din stofă naturală, dar îi era tare drag. Avea maaaare grijă să nu se sprijine de vreo creangă cu vreo pearjă chiflicită pe dânsa și să-și mânjască șaravarii frumoși.  

După ce a înghițit a 27-a pearjă, ca din senit a săgetat-o în mațe și a simțit o borfăială zgomotoasă. S-a uitat repede prin părți să se asigure că nu-i nimeni și a lansat prima beșână reactivă din cele 10 minute în care s-a petrecut evenimentul care a marcat-o emoțional pentru toată viața.

După ce a lansat și a doua „rachetă”, a înțeles că treaba-i puturoasă rău de tot, așa că a pornit repejor spre nujnicul din spatele potnavesului. Făcea pași mărunței și rapizi, prăpădind „patroane” puturoase  în urma ei. Niciodată drumul spre closet nu i s-a părut atât de lung și atât de departe! Borfăiala agresivă și duhoarea lăsată în urma ei a trezit un roi de muște care se odihneau pe o căldare cu lături pentru porci. Când a înțeles că treaba-i mai slută decât evaluase la prima borfăială, și-a fixat privirea pe cleampa ușii closetului, a strâns bucile grămadă și cu o mână peste „lansatorul de rachete”, a grăbit pasul șoptind isteric:„oi-oi-oi-oi-oi”. Când mai avea câțiva metri până la ușa closetului a început să se foșmonească pe la pânce căutând șiretul, pentru a fi pregădită să lase sportivnișii pe vine imediat cum se pune pe „cuibar”.

Trage de-un capăt, nu se desface. Trage de alt capăt, niș atâta! Trage de amândouă odată disperată, NIMIC! Șiretul s-a înnodat și stă țeapăn. Trage și trage și trage disperată! Trage și de șiret. Trage și beșâni. Trage și de ușă. Trage strâns de pantaloni încercând să îi dea jos! Să rupă șiretul!!! Nimic. Se apleacă și se uită belită la talia pantalonilor, analizând situația. Coibilă tare situația! Șiretul sintetic s-a încâlcit și s-a blocat într-un nod țapăn. Își dă seama că nu poate să dea pantalonii jos, decât dacă taie șiretul! Șî încă cât mai repede. Urgent! Urgent! Urgent!

Resemnată, scapă o lacrimă și o beșână, apoi o strigă pe maică-sa.

-Mama, adă un cuțit!, strigă ea încetișor, încercând să păstreze calmul în această situație agitată

–Di cari, Lenuța?, se aude vocea caldă, calmă a mamei, din potnaves

–Di care-a și, da adă un cuțât!

-Să-ți aduc acela cu mănunchiul albastru?

-Adă-l!

-Da și-ț trebu, poate ți-l aduc pe aista mare, cu care tăiem frunză de sfeclă pentru rățî?

–Adă-l, mam-ăi!

-Ap pe care să ți-l aduc, pe acela cu mănunchiul albastru, ori pe acela mare cu care tăiem frunze la rățî?

-Da adă care vrei, numai adă-l odată!

-Da ce s-a întâmplat, Lenuța? Ce vrei să faci? Ca să știu care mai bine să ți-l aduc, să nu fac două drumuri.

-Maaamă, adă te rog un cuțât. Care-a și!

Lenuța simțea că îi crapă și răbdarea, și pâncele, și ochii de la atâta efort de a ține în frâu instinctul sălbatic de a-și deșărta mațele. Mai trage o dată disperată de talia pantalonilor, încercând să împingă în jos pantalonii, dar nu se mișcă niciun centimentru. Sunt legați prea strâns.

-Maaaaaaam… haaaaai, imploră ea jălos, uitându-se cu speranță spre ușa potnavesului, de unde ar trebui să iasă maică-sa.

Nu putea ridica vocea și nici să fie tare insistentă. Nu putea să lase panica să-i domine vocea, ca nu cumva s-o audă vecinii și să vină să vadă dacă are nevoie de ajutor. Încă se ținea cu mâna de șiretul pantalonilor când a auzit-o pe mam-sa hodorogind printre blide, căutând, probabil, cuțitul. A văzut-o apoi cum pășește pragul potnavesului și cum vine agale spre dânsa, ținând în mâna dreaptă cuțitul cu mânerul albastru. Lenuța deja știa. Mam-sa a venit…prea târziu.

–Și-i, Lenuța? Și m-ai strigat? Și-ț trebu cuțât? Iaca ț-am adus!

–Ei…deamu nu-ni trebuie…

Lenuța stătea nemișcată și privea în pământ. Era ca o statuie care se sprijinea cu o mână de grămada de saci cu nisip clădiți lângă nujnic, iar în alta ținea strâns în pumn șireturile înnodate.

–Fuuu, da și puti așă tari?, a strâmbat din nas maică-sa, uitându-se prin părți și căutând sursa putorii

–M-am câcat în pantaloni, mamă-i…

Și când a explodat Lenuța într-un boceeeeet. Plângea icnind, ținându-se încă de sacul cu nisip. Sportivnicii  Adidas cu două dungi albe pe lateral și cu un șiret alb înnodat la talie, au început să se umezească încetișor la spate, dezvăluit nenorocirea care s-o produs cu câteva secunde în urmă.

–Da ce greu te mai codeeești! „Cuțât albaaaastru!” „Cuțât de tăiet frunze la răăăățî!” „Da și-ț treeebu!” Da cât era să iei un cuțât și să vii repede la mine???!!!, bolborosea ea printre lacrimi, stropșându-se și imitând-o pe mam-sa.

Când prima bucățâcă mai consistentă a căzut din cracul drept pe zadnicul de la tapocică, Lenuța s-a uitat speriată la câlcâiul ei mânjât, apoi la mam-sa care se ținea cu o mână de peretele potnavesului, iar în alta ținea cuțitul cu mănunchi albastru și care nu-și mai putea controla râsul zgomotos. Maică-sa avea o criză de râs și din gâtul ei ieșea deja un fel de nechezeală așa de sonoră, că vocea ei răsuna peste toată mahalaua.

–A-HA-HA-HA-HA-HA-HAAAAAA

Una plângea, alta râdea și la amândouă le puțea.

Când a simțit că-i în prag de leșin de râs, maică-sa s-a lăsat încetișor pe vine, așezându-se pe pragul de ciment de la capătul potnavesului și se uita cum pantalonașii cei frumoși a lu fic-sa, pe care ea îi îmbrăca numai în zile de sărbătoare, erau mânjâți, de sus până jos, de pânticărie.

-Ce să fac amuian, măm-ăi?…

Cu ochelarii pe ochi și cu o bărdiță în mână, din potnaves a ieșit tatăl Lenuței.

-Da ce s-o întâmplat, fa? Ce nechezați?

– Vasâle, lasă lemnele, adă 4 căldări cu apă. Fic-ta s-o bajiucurit în șaravari. S-o căcat pe dânsa, uăi Vasâli!

–Aracan de mine!