Povidla de perjă…

–          Auz, cumătru Sașa?i! H-adem noaptea asta dupa perjî! Am grăit cu storoju șî cu-n pol’itru ne dă perjă câtă vrem!

Când îi sezonu perjâlor, bărbații se înțeleg între ei și câte doi și se duc noaptea la ”furat”. Fiecare își ia câte două torbe, câte un șâpușor de rachiu subțuoară și pornesc spre hârtopuri, acolo unde se întinde o livadă de câteva hectare de perjă de care vrei. Storoju ia pol’itru și se face că nu-i vede, așa că noaptea, în livadă se aude numai foșnet de frunze. Tot satul mâine o să miroase a povidlă. A perjă.

Tătica întotdeauna aduce ”goldane”, că-s mai cărnoase, mai dulci și mai suculente. Când muști una, zama se prelingea pe barbă. Când mai rămâne olecuțâcî de nez pe sâmbure, îl băgi în gură. Plimbi sâmburele cela prin gură ba într-o falcă, ba în alta și îl stuchești cât mai departe. Iaca așa se mănâncă o perjă! Așa simți gustul adevărat al copilăriei.

Dimineața când mă trezeam, găseam câteva torbe sure, ponosâte, pline cu perjî  furate, sprijinite de perete și pe Tătica, care povestea cu cine s-a mai întâlnit noaptea ”la furat”.

Ei și cui îi revenea funcția grea de a scoghi sâmburii din perje, pentru a le pregăti pentru povidlă? Evident, celui mai mititel din familie. Eu eram acela. Turnam perjaraia într-un lighenoi mare, le acopeream cu apă, mă așezam pe un scăunel cu ’cioar’li scurte și începeam lucrul. O perjă în caldare, una în gură, una în caldare –  una în gură. Și tot așa până mi se făcea lihamite șî de perjă, șî de dulce, șî de muștele care roiau în jurul meu șî de mam-mea care tot striga ”da și ti codești atâta?! Hai cî ni prindi sara cu perja nișeartî!”

Când terminam de scoghit, în jurul meu numai căldări și lighene cu perje goale! Scoghite de sâmburi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Povidla o șerbem afară, la cuptioraș, într-un șeun de vreo patru căldări. Adică, într-un șeun de 50 de litri, băgam 4 căldări de nez de perjă. Clocotea povidla șeia, de-i săreau strochii în toate părțile! Ferească sfântu să-ți nimerească vreun strochi de povidlă pe mână! Chiui de durere și chiar se face o pată roșie după care apare șî o beșâcuțî.  Focu de la cuptioraș nu poți să-l dai mai încet sau mai tare, el pâlpâie în voia lui. De-atâta, șel mai ghini de făcut focu cu crenguțe, pui câte olecuțâcă șî mesteci mai des povidla. Noi aveam un linguroi maaare de lemn de vreun metru! Trebuia să apuci lingura șeia cu amândouă mâinile și să mesteci în putere. Dacă te-ai luat cu lucru și ai uitat să mesteci, povidla se arde de fundu șeaunulu. Și dacă se arde, ap toată povidla pute a ars.

4

Mamica făcea cea mai gustoasă povidlă! După ce era gata, opintea câte un calup de vreo-2 kg de unt în ceaun și o băga în borcane de 1 litru, de 1, 5 litri, dar și în borcane de trei litri. Vreo trei borcane de trei litri nu le conserva, le punea capac de plasmas. Borcanele estea erau mâncate tare repede, atât cât erau încă proaspete.

Când nu mai rămânea nimic în șeun, luam linguroiul cel de-un metru, rodeam povidla care s-o prins pe fundul ceaunului și băgam în gură. Era ca un fel de jvacică, ca un fel de griliaj…era deliciul copilăriei noastre…

Iarna, când desconservam câte o băncuță de povidlă, în casă parcă mirosea a vară. Tăiam câte un felioi de pâine coaptă în cuptor, pe vatră, și ungeam pe ea un strat gros de povidlă. Făceam câte un litroi de ceai din mentă, tei și sovârf și îndopam cu poftă, de parcă nimic mai gustos pe lumea asta nu-i!

Acum, gospodinele nu mai fac povidlă în cantități industriale, așa ca atunci. Nu mai clocotesc povidla până ajunge la consistența perfectă. Acum se pune un prăfuleț, se clocotește 5 minute și se pune la borcan, pentru că ”așa se păstrează mai multe vitamine”.

Eu am în beci borcane cu povidlă cu capacul ruginit, aproape descompus. Eu nu le arunc. Le șterg de colb cu multă dragoste și le pun la loc pe raft.

Acelea-s amintirile mele, puse la borcan.

Acolo-i o parte din copilăria mea.

Acolo-s genunchii mei zdreliți și o bucată din soare.

Acolo-s eu –  ”doțica mamei”, ”țuna” lu mămuca și ”fata tatei”…

Acolo-s amintirile mele.

Conservate într-un borcan cu povidlă de perjă…

2 gânduri despre „Povidla de perjă…

Adăugă-le pe ale tale

  1. Cu povidla de perji am crescut si eu…mama mai punea si miez de nuca mhhh ce bunatate,iarna la soba cu o carte in mina si un bukatoi de paine cu povidla de perje cind afara viscolea,eh frumoase timpuri….

    Apreciază

Hai, scrie, nu te rușâna!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: