Vino acasă, Mămica…

2La noi în sat au venit cocostârcii.

Au ajuns noaptea, pe întuneric. Parcă am intuit eu ceva, pentru că am lăsat de cu seară lumina aprinsă la stâlpul de la poartă. De acolo de sus mi-au recunoscut casa galbenă ca soarele, iar ei știu – cuibul lor este puțin mai la vale. Nu s-au rătăcit. Au ajuns.

Oare ce au simțit ei în inimioara lor de pasăre când, fâlfâind din aripile obosite, s-au pomenit deasupra satului lor –  acolo unde s-au născut, au copilărit, au învățat să zboare, să iubească, să umple cuibul cu pui, iar într-o zi să lase totul și să plece undeva departe…

Așa ca Mămica mea…

Așa ca multele mămici plecate din țara asta…

Eu știu, mamele noastre sunt ca și cocostârcii – o să vină acasă pe neprins de veste,  fără să ne anunțe – așa ca bucuria să fie mai mare!

Câtă fericire poate arăta chipul unui copilaș care se culcă seara lângă bunica, iar dimineața, când deschide ochișorii, de pe perna de alături îl privesc ochii Mamei….

Nu, nu poate fi posibil așa ceva. Mama lui îi depaaaarte-departe, în ȚARA TUTUROR MAMELOR. El visează.

Închide ochii. Iar îi deschide… întinde mânuța, o atinge și …se convinge că nu visează…

–          Ma-ma… mama…mămica…

Stau și mă gândesc…cocostârcii iștea de la mine din sat – ei unde se simt ACASĂ? Aici sau acolo?

Matincă și ei sunt ca mamele noastre. Parcă li-i bine acolo – și curat, și cald, și viața-i mai ușoară…dar nu-și găsesc nicidecum astâmpăr! Inima lor a rămas la mine-n sat.

Poți să răscolești toată Africa! Toată Italia! Nici un sat din lumea asta nu-i așa de frumos! Și primitor! Și cald!

Pentru că la mine în sat îi ACASĂ… Pentru că  ACASĂ  sunt eu – puiul unei mame…

În ograda mea nu și-a făcut cuib niciun cocostârc.

Nici Mama nu s-a întors acasă.

Mă gândeam că poate va veni odată cu graurii.

I-am văzut astăzi. Au venit. Fără Mama mea.

Poate s-a întoarce odată cu rândunelele…?!

Dar cât pot să stau cu palma streașină la ochi privind în depărtări?! Câte zeci de mii de copii din țara asta tânjesc după Mama, așa ca mine…?

Oare ce-ar fi dacă toate păsările care au emigrat din satele Moldovei s-ar întoarce într-o zi acasă…? Da să vină toate!  Și să vină și Mamele noastre! Toate!  Să fie plină țara de mame!

Mămica, dacă citești asta – VINO ACASĂ, MAMA… că mi-i dor…

Cu drag, puiul tău de cocostârc…singurul tău pui…

 

Frunze de dor, de nuc și corovatică…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La mine în casă miroase frumos, a sărbătoare…

Am făcut așa cum m-a învățat mămica: am rupt frunze de nuc și le-am împrăștiat pe jos, pe covoare.

Ieri am fost pe imaș și am strâns corovatică. Când eram copil, imașurile erau violete în perioada asta. Acum, tare puțină o mai rămas. Se trece și corovatica așa cum ne trecem și noi, încetișor…

De Duminica Mare, gospodinele coc plăcinte și le dau de pomană. Da voi n-ați gustat plăcinte făcute de mămunea mea, așa-i?! Ehe-he! Cu brânzâcă multă, cozi de ceapă și mărar! Dap plăcintele cu buruiene ce-s de gustoase! Cu mărar, pătrunjel, frunze de sfeclă și cozi de ceapă. Mneam-mneam!

Acum mulți-mulți ani, de Duminica Mare, bădița o fost la mine în sat cu mare alai și m-o cerut de mireasă. Ograda era plină cu neamuri iar mesele încărcate cu bucate, așa ca la nord –  7 rânduri de farfurii.

Tătica, ca un prisidati di colhoz, cu mâinile-n șolduri, povestește boroboațe de-ale lui. Toată lumea îl ascultă și râde! Ei știu că pătărăniile lui Ivan Sergheievici trebuie ascultate și transmise mai departe.  

Eu nu încap în cheli de bucurie! Mă mărit!

Bădița fericit, nevoie mare! Se însoară!  

Mămunea …plânge… ”Țunica” ei se mărită…Nepoțâca ei iubită și dragă ca ochii din cap pe care a crescut-o, a legănat-o, a cărat-o din urma ei pe la normele de tiutiun, a hrănit-o cu prăjiturele la nici o săptămână  de la naștere, apoi, plângând, i-a făcut clizmă, s-o bucurat pentru dânsa când procedura a avut succes, a descântat-o, a  protejat-o și a venerat-o… și iaca…Țunica ei nu mai este copchilaș… Țunica ei se mărită…

Acum stă alături de mine pe pat și-mi povestește despre tristețea și durerea din inima ei din acea zi – cât de ”jălos” a fost momentul când alaiul de mașini  a pornit  claxonând de la poarta mea, cum ne-a petrecut cu privirea până am dispărut în zare,  cum plângea în hohote lângă poartă, cum s-a simțit abandonată și singură…

Of, Mămunica mea îi tare emotivă…

Acum bem împreună cafeluța. Sorbim și vorbim. Ea-i o comoară de povestitor. Poți să o asculți și să o asculți – are un dar aparte de a vorbi despre anumite momente din viața ei. În fiecare cuvânt pune emoții și trăiri. Uneori, se oprește din povestit și-și șterge lacrimile. Multe regrete are, dar tare des se caină că are DOAR doi copii, DOAR doi nepoți și DOAR doi strănepoți. Pe fiecare ne compară cu ochii ei…

”Am două fete, așa cum am doi ochi”…”Am doi nepoți, așa cum am doi ochi”.

Le-a dat fetelor ei câte o plăcintă, dar le-a dat-o prin skype, că ele-s departe, peste mări și țări. Tânjește după ele și i-i dor…se teme să nu moară și ele să nu fie alături.

Mămunea Ileana are 75 de ani.

”Deamu pot sî mor liniștitî. Va iubesc pi tâț mai mult dicât oriși pe lumea asta. V-am văzut pi tăț mari șî pi la casâli voastri. Dumnezău ni-o dat șe mai mare bucurie – pi voi. Amu poate sî ma iei la dânsu… ”

La țară, Duminica Mare durează trei zile. Noi sfătuim. Savurăm fiecare secundă trăită alături de mămunica,  iar în jurul nostru – frunze de dor, de nuc și corovatică…

 

Așă părinți – așă copchil!

9

Mă gândesc uneori…ce șanse aveam să mă nasc altfel?  Apoi îmi fuge gândul la părinții mei și-mi dau seama că așa o combinație vulcanică de gene ca ale lor, nu putea să dea naștere unui copil obișnuit, cuminte și smerit ca o ușă sfântă de biserică.  Mda, în lupta genelor, a câștigat totuși mai mult cele ale lui Tăticu. Sunt copia lui trasă la indigo. I-am moștenit toate calitățile bune, în afară de vicii. Gândesc și am aceleași principii ca și el, stăpânesc bine ironia și analizez lucrurile ca el, iubesc viața, îmi plac companiile vesele, glumesc, am capul plin de idei năstrușnice, mai folosesc cuvinte porcoase, dar și citesc mult. Așa ca el. Chestia asta tare o mai enervează pe mam-mea. Cum șeva, ap sare  la mine cu gurița ei făcută morișcă: ”Tătucică! Tu cu tat-tu îni mâncați viața!” Ea-i mai vulcanică și impulsivă de felul ei, da eu cu tat-miu mai calmi, mai înceți, mai super-analiști și mai liniștiți. Ea caracterizează starea asta a noastră ca ” похуи*м”, noi însă îi spunem ”filosofică”.

 ”Tu cu tat-tu…!”.  

Tatica a fost mare coțcar încă din copilărie, când a samanat tot zahărul din pod în grădină, în speranță că toamnă o să culeagă mult zahăr. O luat așa o mardeală, că o umblat cu curișoru vânăt vreo 3 săptămâni și ținea minte bătăița asta și după 50 de ani!

A făcut tare multe nebunii, despre care vreau să scriu. A fost protagonistul la tare multe întâmplări haioase, memorabile , cu implicarea poliției, a stâlpului, a povidlei, a prezervativelor, a ”oloiusului” și încă tare-tare multe coțcării!

Mam-mea tot se trage dintr-un neam hohmași. Are o limbă ascuțită și capu plin cu bancuri, mai ales de-acelea cu prostii! Dap ce hăituri și poezii știe ea! Toate alcătuite din cuvinte cu steluță! O s-o rog poate mi le dictează și o să scriu pe blog câte ceva din repertoriul ei

Ap iaca oamenii iștea doi, au zdroghit un copchil care o moștenit toate nebuniile lor! M-o plămădit după chipul și veselia lor. Nu iaca, n-aveam eu nici o șansă să mă nasc  altfel!!! Așa că iacă-tă-ma-s – roiesc nebuniile în capul meu, de-mi curge și miere, și venin pe limba asta spurcată a me!

Ca să înțelegeți de ce-s așa de nebunatică, cu o fantezie care o ia razna și cu limbușoara ascuțită, trebuie să-mi cunoașteți părinții și neamurile prin povestirile mele. He-heeee, dap neamuri ca ale mele nu are nimeni. Iaca și vreo două nume – ”Pulușa” și ”Beșinica”.  Intrigant, așă-i? 

Acum, că v-am spus ce fel de om îs și din ce fel de oameni mă trag, pot să încep să scriu despre toate nebuniile lor!  Nu de alta, da șâdeam ca proasta și nu știam cum naiba să vă povestesc despre tat-nio  în așa fel, încât sî nu sî piardă din farmec.

Despre ce vreți să citiți mai întâi? Despre accidentul cu povidla, sau despre îmbrăcatul prezervativului?  Evident, eroul principal este Ivan Sergheievici – Tăticul meu – eroul meu!

 

Crutca din chelișeli de albini și chiloții URSS

Din păcate pentru noi, copiii de pe vremea URSS, lucrurile care se vindeau pe atunci prin magazine erau al naibii de trainice și calitative! Le purtau câteva generații și tot bune rămâneau. O pereche de pantaloni sport o puteai purta și trei ani, până se rodeau în cur și se vedea rățușca de pe chiloți!

Cel mai norocos copil din familie era cel mai mare!

Dacă era băiat, șiorsăia o pereche de pantofi vreo trei ani și o lăsa „moștenire” lu’ frate-su. Dar dacă al doilea copil din familie era fată, purta sărmana „tuflele” lu’ frate-su și nici nu crâcnea. Erau greutăți, sărăcie.

Când cel mai mare copil din familie era fată, ceilalți, după ea, îi purtau galgocii, sandalele cu curelușe multicolore și… chiloții fetelești. Evident, când un băiat trebuia să îmbrace pentru prima dată chiloții lu’ sor-sa, era muuuultă jale, lacrimi și suferință în suflet și în casă, dar mam-sa îi spunea să rabde că într-o zi o să aibă și el haine noi, pantofi noi, chiloți noi… Cu mucii până la urechi și cu chiloții lu’ sor-sa pe buci, el visa și își imagina cum va arăta în haine noi din cap până în picioare. Toate ar fi fost bune dacă la nervi și supărare, sor-sa nu l-ar fi tachinat și luat peste picior! Da’ pentru un bărbat cu sprinca (praștie) în mână și halicele din sârmă de aluminiu în buzunar, nu exista nimic mai umilitor decât să-i amintești că pe bucile lui bărbătești tronau o pereche de chiloți cu rață sau cu iepurașul din „Nu, pagadi!”. Uneori, ca să se răzbune, sor-sa spunea secretul lui la școală, taman când el era înconjurat de fete și băieți. Evident, râdeau toți! Chiar și băieții care erau îmbrăcați și ei cu chiloți fetelești.

Eu am fost o norocoasă. Am fost primul copul în familie. De fapt, am fost unica.

Pentru că erau greutăți, sărăcie, părinții mei au decis să nu mai zdroghească copchii după mine, așa că am fost un pic mai alintată decât copiii din alte familii. Am avut și uniformă școlărească din Estonia, și ananas din Asia, și pantofi albi din piele naturală, și bomboane de la Cuciurgan, și rochiță cu cireșele de la Leningrad, dar mereu mi-a lipsit ceva – o soră sau un frate.

Toată copilăria și adolescența am purtat „sportivniși” – niște șaravari din bumbac care după ce-i purtai de câteva ori, se lărgeau și se întindeau la genunchi, așa că apăreau două dâmburi mari, care imita forma genunchilor. Știam că lâna se strânge când o bagi în apă fierbinte, așa că atunci când sportivnișii mei albaștri au făcut genunchi, i-am băgat în apă fierbinte crezând că s-or strânge la loc. Pe naiba! Bumbacul sovietic era tare încăpățânat! Pentru că nu a ajutat, am pândit când mam-mea a plecat de acasă și le-am tras vreo două clocote în cratița în care ea făcea borș. Nimic! Așa că am purtat sportivnișii ceia cu genunchii spânzurați tare-tare mulți ani! Și acum îi țin minte: albaștri, cu două tivituri prin părți și cu „frână ” la tălpi.

7

Mam-mea întotdeauna îmi cumpăra cizme și sandale cu vreo trei mărimi mai mari. Asta pentru ca să-mi ajungă pe mai mulți ani! Când erau noi, le șlembăiem din picioare. Când îmi erau tocmai bune, erau deja roase și vechi.

Pantofii mi-i cumpăra tot cu o măsură mai mare. Secretul era să le ticsăști niște vată în bot! În fine, „viața” unei perechi de pantofi trecea prin trei etape: cu vată în bot, fără vată în bot și cu zadnicul tăiat. Când degetele nu mai încăpeau în pantofi, mam-mea le tăia partea din spate și-i transforma în șliopanț.

Hainele de iarnă. Doamne ferește! Și acum am coșmaruri când îmi amintesc de o geacă din denim cu blană, pe care am purtat-o de la vârsta de 17 ani.

Eram fată mare. Mă curtau flăcăii.

Într-o zi, se întoarce mam-mea din România și mă anunță veselă și fericită:

 – Doțica, mama ț-o luat crutcușoară varioncă djânsovaia! La uțăneonca lor am găsit-o! Așă di frumușâcîîîî!

Când a scos din geantă „varionca” mai n-am leșinat de plăcere, dar când am măsurat-o – era cu vreo zece mărimi mai mare!

 – Dap’ mai mititeli nu erau! Era numai asta așă ieftioară! Și, nu-ț plași, doțica?

„Doțica” a purtat sacul cela câțiva ani! I-am suflecat mânecile de vreo două ori și am purtat-o fără să arăt nazuri. Erau greutăți, sărăcie. Da „varioncă” nu avea oricine. Ei și ce dacă era mare, pardon, enormă???!!!

8

În sviter turețchi BOUS, crutcă varionca enormă și pantaloni varioncă băgați în cizme șliombăite! Cool!

Sviterele turețchie pe care era scris „BOYS”. Pentru că limba engleză era pentru noi la fel de necunoscută ca limba chineză, noi le spuneam „svitere bous”, cu accentul pe O. Dacă nu aveai „bous” nu existai! Erai un nimeni! Mare „bouși” mai eram!

Geacă din chelișeli de albini. Cool! Pentru că nu oricine își permitea luxul de a-și cumpăra o geacă de piele, a apărut și varianta econom – geacă din piele de albini, adică „crutcă din bâcățăli”. Cusătoresele de la fabricile de haine nu aruncau rămășițele de piele naturală, dar coseau bucățică de bucățică și astfel au apărut renumitele „crutce din piele de albini” care costau în jur de 250 de … (nu-mi amintesc valuta…ruble, lei, cupoane). Mam-mea a strâns bănuț cu bănuț și mi-a cumpărat o geacă de asta și… o cușmă de nurcă „obmancă”. Tare bine-mi mai stătea! Mă fâțâiam în fața oglinzii și eram sigură că în lumea asta nu-i fată mai elegantă decât mine! Mam-mea, însă, a considerat că nu-i cazul să iau geaca și căciula la oraș ca „să nu mi le fure țiganii”, da să le bag în dulap și să le port doar când vin acasă, în sat. Am tânjit după ele și tare îmi mai doream să mă vadă colegii de facultate cât de elegantă-s în geaca din pielicele de albini și căciula de nurcă… Unul câte unul, colegii mei și-au cumpărat și ei astfel de geci, iar a mea tot stătea în dulap, în sat. Într-o zi, când brusc devenise rușinos să mai porți geacă peticită, mam-mea mi-a permis să scot geaca din dulap și s-o iau la Bălți. N-am mai luat-o. Și acum îi reproșez că m-a lipsit de plăcerea de a mă simți cool.

Renumita crutcă din chelișeli de albini și frumoasa mea cușmă de nurcă…

6

Cușma aceasta este și acum. Uneori o pun pe cap, mă uit în oglindă și mă stric de râs. Din păcate, crutca din chelișeli de albini nu mai este printre noi. Mam-mea acoperea lada cu boboci ca să le fie călduț. După asta am văzut-o în potnaves plină de găinaț. Într-o zi, când bobocii noștri au mai crescut, crutcușoara mea a dispărut.

 

Sexul cu gura la sat

5

Femeile de la mine din sat nu fac sex oral. Categoric. Sexul oral nici măcar nu există în realitate!

Tat-miu și-a cumpărat antenă parabolică. O mie și ceva de canale! Chiar din prima zi au tăbărât peste noi toți vecinii ca să vadă inovația tehnologică ajunsă la noi în mahala. Fotbal. Box. Mașini… Sex. Nu între ei! Doamne ferește! La televizor.

Se adunau în sarai, închideau ușile și stăteau în liniște. Se uitau la programe deocheate, apoi, îmbujorați, ieșeau afară la o țigară și dezbăteau pozițiile. Eu stăteam în casă și citeam cu fereastra deschisă, așa că auzeam discuțiile lor.

 Ai văzut ăi și fășeu? I-o suje…

 – Doaaaaamni ferești!

 – Eeeee, uăi, asta nu-i drept! Asta numa’ în kinouri…!

 – Ei, kinouri… Tu și, ești prost?! Talabur, aista, studentu, o zis că femeile chiar fac așă șeva!

 – Ei daaaaaa?! Da cum, cumătru Vasâli?

 – Fix așă cum ai văzut amuia pi tilivizor!

 – Nu ti cred! Aestea-s tăt kinouri, uăi!

 – Eeeeh, da și pri’ioame fășe așeea cu gura…, spune gânditor gheaghea Valoghea, pufăind din țuharcă…

– Mdaaaa…

Stau cu toții la colțul saraiului, cu fruntea încrețită și filosofează, frământă mintea dacă „există sau nu sex oral…” Aruncă chiștoacele în grădină și hai iar la „kinouri”.

Eu nu zic nimic. Stau chitic în casă. Nu vreau să-i incomodez. Îi las să se culturalizeze. Să afle lucruri noi. Poziții noi.

Pe vremea când ei erau tineri și aveau chiloții plini cu bărbăție, nici măcar nu se vorbea despre sex. Femeilor le era rușine să geamă, să nu le audă vecinii, copchiii șî Dumnezău. Era păcat să faci sex. Duminica trebuia să mărturisești pacatul la Biserică. Dar decât să mărturisească și să pățască rușânea, ele mai bine nu făceau sex!

Bărbații din generația anilor 40 care au venit la tat-miu să le arate cum se face sex (la televizor) au bărbățit în perioada sovietică, atunci când se spunea că „ în URSS nu exista sex”, când femeile îl iubeau mai mult pe Brejnev decât pe bărbat-su; când femeile preferau să fie curate în fața lui Dumnezeu, decât spurcate de dorințele necurate ale bărbatului. Smerenia, posturile și obligativitatea mărturisirii au omorât sexualitatea și sexul.

Care sex oral?!

Care 69?

Un bărbat din această generație poate face multe celea cu un penis, dar el niciodată n-o să-l parcheze în gura unei femei sau, dacă tot s-o dat deamu’ voie, într-un bărbat. Pentru că „așa ceva nu există”, pentru că aestea-s „kinouri”.

– Ptiu, spurcășiune!

 – Da eu v-am spus că aestea-s kinouri! V-am spus! Da voi nu mă credeț’! N-are cum un bărbat să facă așă șeva cu un bărbat!

 – Da poate poate, cumătru Sașa…?

 – Uai, Vasâli, tu și ești prost?! Tu te-ai pupa cu mine?! Ptiu!

 – Ptiu, cumătru Sașa!

 – Ivan Sergheici, ian scoate câte un păhărel cu jinișor să ne răcorim olecuțâcî…

Dacă i-ai privi dintr-o parte și ai vedea ce mutre serioase, rumini și ce frunți încrețite au, ai crede că ceea ce-i frământă în acest moment este atât de important, încât de decizia lor ar depinde securitatea națională! I-ai crede cei mai mari filosofi ai lumii!

– Ivan Sergheici, tu ești mai tânăr, mai îmblat pi’n lumi… Ai văzut mai multe… Ian zî, îi adevărat ce-am văzut pi tilivizor?

Tat-miu scoate o mână din buzunar, o sprijină de gard, dă cu piciorul la un bulgăre de țărnă, se uită la bărbații adunați în jurul lui care îl priveau cu gura căscată, întinde bărbia în față și aruncă bomba…

– Ap iaca…îi drept! Aestea nu-s kinouri, ăi băieț, aeasta-i viața…Sexul cu gura există!

 

Țâp și-s umedă…

Young woman in bed snoringEu tare țâp noaptea! Vecinii cred că s-au obișnuit cu gemetele și strigătele mele. În noaptea asta iar s-o întâmplat. Visez ceva strașnic și – hai la țipat în gura mare!!!

 – Aaaaa-aaaaa-aaa- îîîîî – îîî – aaaa…

Scenariile din vis îs diverse.

Visez draci care se fugăresc după mine cu motoțâcla Ural, verde, fix ca a lui gheaghea Gheorghe, vecinul meu. De fapt, ei sunt oameni. Arată ca niște KGB-iști, cu trenciuri de piele, doar că eu știu – ei îs nicuratu! Acela din calească (ataș) este acoperit aproape în totalitate de cărți! Iaca ce le trebuie la draci cărți?!…

Visez că plouă cu broaște.  Eu mă tem de broaște mai tare decât de ginecolog! Nu pot nici măcar să le privesc, da în vis ele se ating de pielea mea, de părul meu, se cațără pe picioare…

 – Aaaaaaaaaaaaaaaaaa…

Visez că m-am pomenit cu chelea în centrul satului, în zi de piață, iar spaima cea mai mare nu-i că o să-mi vadă goliciunea tătî lumea care o venit să cumpere o diseatcă de ouă ori o căpățână de curechi, dar că nu-s epilată… Da când în visul ista apare și Pavlușa cu Drujba care o taie bucățăli pe o femeie care vinde rățuște, ap gata…

– Aaaaaaaaaaaaaaa

La început, în prima mea noapte cu sunete neașteptate (mă refer la țipat), bădița tare s-o mai speriat! S-a ridicat într-un cot și se uita la mine buimac neînțelegând ce se întâmplă. Parcă nu-i nimeni în dormitor, parcă-i noapte afară, parcă nu-i nici cutremur, nici pojar, da femeia lui țipă de zângănesc ferestrele! M-a ghiontit încetișor, eu am tresărit, m-am trezit umedă tătî, lioarcă de transpirație, m-am speriat de ochii lui bulbucați care se beleau la mine, am înțeles că nu mai visez și m-am aruncat la cheptul lui păros și protector! Slava Domnului, s-a terminat visul!

 – Mulțumesc că m-ai trezit, am bâiguit eu, după care am mai oftat de vreo două ori revăzând în gând scenariul visului, am spus Tatăl Nostru și am adormit.

Bădița s-a speriat numai la primul meu țâpăt, așa că la celelalte care au urmat știa ce trebuie să facă – mă îmbrățișa strâns și-mi șoptea la ureche …

– Șșșșș, este doar un vis…șșșșșș… nani…ai visat…nu-i nimic real…ești cu mine…șșșș…și eu mă încolăcesc ca o pisicuță la cheptul lui fierbinte. Gata, aici nu mă găsește nimeni. Aista-i protectorul meu. El adoarme imediat, iar eu îi ascult fosăitul care acționează asupra mea ca o anestezie. Adorm.

De când mi-am început cariera de „țâpător nocturn”, o singură dată nu m-a trezit din somn – când i-am tras un cântec pe la trei de noapte!

 Laaaaa-la-la-la-laaaaa…

M-am trezit de la hohote de râs. Bădița râdea zgomotos și tucma se îneca de la atâta hlizât! Da eu am visat că am ieșit pe scenă și trebuia să cânt „Corul vânătorilor”, partitura cu care am dat examenul de stat la dirijare. Dap asta o fost cu mulți ani în urmă! Cuvintele le-am uitat, da aici TREBUIE să cânt! Doamni ferește ce strașnic și ce pozor! Sala era plină, toți se uitau la mine, eu nu știam cuvintele și le înlocuiam cu…

 – Laaaaaaa-laaaa-la-laaa..

În noaptea asta iar am țipat. Bădița iar m-o strâns la chept, m-o netezât pe spate și a adormit imediat. Am visat că la mine în casă au intrat patru bărbați cu cuțitele în mâini. Au spus că fac parte dintr-un nou partid politic și îi omoară pe toți vorbitorii de limba română! M-au înconjurat și nu mai aveam scăpare. Unul ni-o băgat cuțitul între coaste. Am început să strig din toate băirili!!!

 – Aaaaaa-aaaaa-aaaaa…

Ei, Doamni ferești și di stralnic!!!

La treaba asta eu îi samăn lu tat-miu. El tot și-a făcut carieră de „țâpător nocturn” și s-a specializat mai mult pe cântece. Tare des organiza „concerte”! Eu dormeam pe cotloane și râdeam cu lacrimi de el. Iaca am ajuns să râdă cineva și de mine…

Măcar bine că țâp fără cuvinte, tat-miu era și un „orator” foarte bun! Visa că au venit hoții să-i fure merele din livadă și cu vocea lui puternică, bărbătească, de multe ori pe la miez de noapte, mă speria așa de tare că mai nu pișam toată cotloana!

 – Țâne-l uăi! Iacătă-l! Prindețî-l, uăi! Stai că trag!

Aha! Cu ce să tragă? Cu o beșână?

Iaca stau în pat, sorghesc cafeluța  și trag rușânea. Bădița le povestește la copchii cum țipa mă-sa la nez de noapte. Toți râd.

Șî iaca și-i aici de râs?…

 

În pat cu Lilia Calancea…

3

Nu m-am culcat niciodată cu o femeie. Încă nu…

Cu Lilia a fost dragoste la prima vedere. M-am îndrăgostit de ea în ziua în care i-am descoperit blogul. De atunci o „curtez” în fiecare sâmbătă dimineața, atunci când îmi savurez cafeaua și citesc Blog de Vineri. Mi-a permis să intru în intimitatea ei…, mi-a făcut cunoștință cu Adriana…, m-a culcat într-un pat cu Dimitris…, apoi – mi-a permis să urc și în patul ei…

Am „dezbrăcat-o” de sincerități și v-o ofer și vouă în toată splendoarea ei – goală…, sinceră…, pură…

Ești născută în Moldova. Locuiești în Belgia. Vacanțele le petreci în Grecia. Cartea o lansezi…în Moldova. Unde ești „acasă”?

„Acasă” e acolo unde sunt așteptată.

În cartea ta descrii tare senzual și fierbinte scenele erotice. Cum ești TU(autoarea) în pat? Cine vine cu inițiativa și cine este dominatorul? (Special îți adresez aceste întrebări pentru a înțelege dacă autoarea este la fel de deschisă ca personajele sale)

(Special răspund la speciala întrebare:) ) Într-un interviu recent spuneam că personajul trebuie să fie foarte sincer, nu și autorul. Cel din urmă poate fi un mincinos sau un prefăcut. Treaba lui. Nu autorul, ci personajul creat de el trebuie să fie carismatic, autentic. Inclusiv în pat. Așadar, personajul nu trebuiește confundat cu scriitorul.

Scenele erotice. Cum le-ai scris? Ți le-ai imaginat sau ai descris o scenă din dormitorul tău?

Pe unele le-am scris la plimbare, călcând pe frunze moarte și molfăind un sandwish cu carne crudă, pe altele, cu ochii în largul mării, sorbind dintr-un pahar de vin roșu de „după”. Scenele erotice nu sunt scoase din dormitorul meu. În romanul „Regina nopții” nu  e vorba de mine și de soțul meu, ci de personaje diferite, cu caractere diferite, temperamente diferite, preferințe și context psihologic diferit.

Când îți imaginezi…scrii…scenele erotice…cât de intensiv le trăiești? Cum îți dai seama dacă scena erotică este una reușită sau dacă mai este nevoie de lucrat la ea?

În timpul scrierii (prima scriere, nu redactare) intru în pielea personajului și trăiesc emoția exact cum o trăiește el. Cu respirația precipitată, puls zvâcnind în buze, obrajii aprinși. O scenă erotică reușită este cea care se amplifică în crescendo, cu verbe puternice, stimulând cele cinci simțuri. La redactare (la cea de-a zecea sau douăzecea), intensitatea scade, desigur, dar tot nu trebuie să treacă în lectură mecanică. Dacă trece, e semn rău.

Ai vreun ritual mai deosebit sau ceva care să te inspire înainte de a scrie o scenă erotică? Le scrii când ești singură acasă, sau imediat după un sex sălbatic, încă goală, întinsă pe albiturile mototolite și cu calculatorul pe brațe…

O scenă erotică rar se scrie făcând borș cu leuștean (în cazul meu, cel puțin, leușteanul n-are efect de afrodiziac). Îți trebuiesc totuși niște stimulenți și o însuflețire aparte. Cel mai bine scriu erotică când sunt în vacanță: alintată, dezbrăcată, hrănită, masată, pupată…

Îi traduceai soțului tău anumite pasaje din carte?

Nu traduceam, povesteam.

Cimitir. Ai vorbit despre atmosfera din cimitir în carte, pe blog, dar și în postările de pe Facebook. Lilia, în ograda grădiniței este mai vesel. Ce te atrage într-un cimitir?

Numai la cimitir mă pot odihni. Numai acolo nu văd oameni grăbiți. Dar cimitirele care îmi plac sunt departe de cele pe care le cunoaștem noi în RM. Cimitirele „mele” sunt grădini înflorite, cu ciripit de păsări, cu verdeață uniform tăiată, crizanteme proaspete la rădăcina crucilor.

Pe Facebook sunt tare vizibile „alianțele” între bloggeri. Tu ești unul din bloggerii singuratici. Zgârcită în a comenta la alții. Zgârcită în a distribui postările cuiva. De ce te-ai retras din vâlva bloggerească?

Fac „alianță” numai când e vorba de cărți. Restul e o risipă de energie.

Am devenit un blogger singuratic de la 17 aprilie 2011. Până atunci eram foarte activă și implicată în evenimente (numai Blogovățul ce concurs frumos a fost) organizate de oameni care încă nu se gândeau la recompense, posturi, bani, afaceri. Pe urmă au apărut șmecherii și a câștigat mentalitatea de turmă. Dintr-o energie nouă și frumoasă blogosfera s-a transformat într-o caricatură jalnică. Banii se cheltuiesc, posturile se pierd…

Cât de complicate sunt „negocierile” cu editurile și ce apreciază ei cel mai mult la o carte – talentul scriitorului sau subiectul comercial?

Despre cum e să lucrezi cu editurile din RM voi scrie poate un articol, după ce îmi voi lansa cartea.

De ce este atât de complicat să editezi o carte? De ce avem atât de puține lansări de carte? De ce nu mai apar scriitori care să scoată de sub tipar câte cel puțin un volum de opere literare pe an? 

Pentru că din scris nu se poate trăi. Ultimul sondaj, realizat de IPP, în noiembrie curent, arată că 80% de moldoveni nu au pus mâna pe o carte în ultimele patru săptămâni. Probabil că, nici dacă le-o dai gratis, n-ar căuta-o. Știi ce vreau să mai zic cu asta? Că nu e doar vina oamenilor care nu caută cărțile, ci și vina celor care lucrează în domeniul promovării cărții. Mulți dintre ei, pur și simplu, au greșit meseria. Dacă într-un domeniu lucrurile merg prost, înseamnă că oamenii din el, își cheltuie viața pentru lucruri pentru care n-au nicio vocație. Iată unde e problema. Sunt scriitori care n-ar mai trebui să scrie. Sunt editori care nu știu „să miroase” un autor bun, care preferă să editeze morți (ca să plătească mai puțin), preferă să scoată cărți-cadavre în copertă lucioasă (care nu trebuiesc nimănui), decât să organizeze un concurs pentru autori debutanți. Și multe alte chestii care îți retează orice avânt spre carte.

Ce vei face cu banii câștigați din lansarea cărții?

Voi acoperi cheltuielile investite în publicarea cărții.

Există vreun subiect tabu legat de sex pe care nu-l vei aborda niciodată în romanele sau povestirile tale?

Despre orice aș putea scrie, întrebarea e :  are rost?

Sunt cărți care conțin din abundență scene cu sex (brutal, violent, pervers), așa cum sunt „50 de umbre” și sunt cărți cu scene erotice „dantelate”, așa cum este  „Regina Nopții”. Ce este mai complicat pentru un autor atunci când scrie o carte; să găsească echilibrul și să condimenteze subiectul cu câteva scene erotice reușite, sau să umple fiecare pagină cu sex?

Să-l mențină pe cititor în tensiune pe fiecare pagină. Adică să dozeze inteligent cantitatea de sex.

Știi cine sunt, cum arăt și cum mă cheamă. Îți dau voie să deconspiri un singur element 

Ai un magnetism sexual trăsnet ! În poze, ce-i drept. În viața reală încă nu te-am văzut.

Pe o scară de la 1 la 10, cât de sinceră ai fost în acest interviu?

Mai mult decât mi-aș fi dorit. 9. Merge?

Da… Ești minunată…

1